Avem turism montan. Ba chiar si Campionat National de Turism Montan. Iar la aceste campionate, precum se si cuvine, avem si campioni. N-avem munti, dar pe cine mai intereseaza?!.

Intr-o zi, veni pe la noi doctorul Adrian Musteata (celebru prin aspiratiile sale donquijotesti si prin sms-urile laconice de genul „Expeditie de doua zile la Ceahlau. Cazare, masa de campanie”, „Deplasare la stincile Cubani, plecarea la 14.00” sau „Rezervatia de zimbri. Eventual, cazare. Sint interesati?”, care ne fac pe noi sa oftam cu jind, dar sa nu urnim din loc obositele funduri redactionale) si ne zise entuziasmat: „Am niste poze de la Campionatul de Alpinism din Cubani. Vreti sa le vedeti?” Vazind ochii nostri, pixelati cu un amestec de mirare, ironie si amuzament, ne povesti cu rabdarea sa de chirurg si cu o expresie a fetei pe care sper ca am descifrat-o corect: „Stiti mai multe despre Patagonia decit despre cele ce se intimpla sub nasul vostru.” Carevasazica, Moldova are scoala destul de serioasa de alpinism, ramasita (de data asta in sensul pozitiv) a fostei Uniuni Sovietice. Spre deosebire de scoala romaneasca sau de cea occidentala, unde s-a dezvoltat mai mult alpinismul individual, in URSS a fost stimulat si dezvoltat alpinismul de echipa. Este de ajuns sa va amintiti cintecele lui Visotki ca sa reimprospatati impresia despre aura de romantism, eroism, vointa si adevarata prietenie barbateasca ce planeaza asupra acestei ocupatii. Campionatele noastre au loc sau la stincile din Cubani, sau la Butuceni. Cu corturi, focuri de tabara, chitare si tot tacimul.

- Stiti ce m-a impresionat cu adevarat? O echipa care n-avea nici corturi aratoase, nici echipament stralucitor, nici fani cu drapele si nici autobuz de lux. O echipa care n-are nici macar sala sportiva unde sa se antreneze, dar care de fiecare data ia locuri de frunte, iar de citeva ori a fost chiar si campioana. Si e una din putinele echipe de moldoveni. Merg miercuri la Bravicea, la ei. (Si aici rosti iarasi fraza sa sacramentala): Sinteti interesati?

A cazut tencuiala de pe scoala! Ce bine!

Stiti cum se antreneaza unii campioni? Se catara pe scoala! Si acest lucru nu se pedepseste, ci chiar se stimuleaza. La inceputuri, cind inca nu cazuse intr-un mod atit de fericit tencuiala de pe peretii scolii din Bravicea, micii alpinisti se antrenau catarindu-se pe copaci. Intr-un an, dupa cum ne-a povestit Cornel Vasilache, directorul Centrului Turistic Republican pentru Copii, echipa din Bravicea a organizat o competitie in padure, pe malul unei ripe. Au intins funiile intre copaci. Oaspetilor li se cam fluturase curajul cind au vazut traseul. Nu, au zis ei, noi nu sintem gata pentru acest grad de dificultate. Dupa un an de antrenament pe peretii scolii, echipa a luat Cupa Moldovei la turism montan, apoi si titlul de campioni. Scoala din Bravicea a devenit o concurenta de temut pentru celelalte echipe, cu sali speciale, finantare si antrenamente in muntii Ucrainei sau ai Rusiei. Majoritatea echipelor sint filoruse, din acest motiv relatiile cu cluburile de profil din Romania exista deocamdata doar in planurile entuziaste ale doctorului Musteata. Esential, zice el, copiii au invatat cum se face o echipa, cum se antreneaza vointa, cum se atinge un scop. Au invatat a invinge.

Dupa cum se intimpla intotdeauna, entuziasmul si pasiunea apar atunci cind cineva puternic si charismatic reuseste sa-i „viruseze” pe ceilalti. Asa apar clase intregi pasionate de chimie, de fuga cu obstacole sau, in cazul nostru, de cataratul pe stinci. In cazul nostru purtatorul de virus a fost Viorel Godovaniuc, antrenor si profesor. Dar lipsa de bani l-a facut sa plece la lucru in strainatate pentru a salva bugetul auster al familiei. „Cit de greu a fost acel an… Munceam de ma dureau miinile, dar cu gindul eram la Bravicea. La familie si la echipa. Cind am mai primit scrisoare de la baieti ca fara mine nu mai au nici o pofta de a se antrena, am lasat Italia si am venit acasa. Iata, mi-am adus o chitara de-acolo. Am dat pe ea 100 de euro. Mi-a cam parut rau de bani, dar tare-i buna. Acum, la cantonamente, avem cu ce cinta seara la foc.”

Copiii se mai schimba, cresc, vin altii in loc. Cum devin membri ai echipei incep sa invete mai bine, sint mai organizati, au mai multa grija unii de altii. Un lucru care, de ce sa ascundem, ii bucura si pe parinti. Pina si inima preotului din sat s-a topit, desi la inceput nu credea deloc ca ar fi o ocupatie onorabila pentru o fiica de preot cataratul pe stinci, pe pereti si, sfinte Sisoie, pe scoala. „Dupa ce a vazut un antrenament, mi-a spus ca nu e rau lucrul pe care-l facem, daca am putea sa ne urcam sa varuim turla bisericii, ar fi o treaba si mai buna.”

Acum echipa se pregateste de campionatul juniorilor de la Butuceni, care va avea loc la mijlocul lui mai.

- Veniti? ne intreba iarasi doctorul Musteata. Venim, zicem noi, cu gindul ca posterioarele noastre ar putea totusi sa paraseasca canapeaua redactionala macar in scopuri nobile. Chiar (refren!) sinteti interesati sau sinteti pur si simplu amabili? ne iscodi el. Chiar sintem. Am raspuns. Tot mai siguri. Atunci vreau sa va zic ca mai este o echipa care merita toata atentia, cea din Glinjeni. Si nu costa deloc mult sa-i ajutam. Nu ar fi frumos sa se inalte pe piscul unui munte (fie si de talie nationala) drapelul revistei Punkt? Si, ca bonus pentru aceasta fraza, ne oferi cel mai entuziast, curat si seducator zimbet din lume. Zimbet de la care portmoneele se deschid, asemeni inimilor. Si din ele se revarsa flori de liliac.

Ce bine ca il utilizeaza doar in scopuri umanitare!